Cum s-a „franțuzit” limba română și care a fost rolul fanarioților

Vocabularul limbii române literare moderne are un caracter eterogen datorită numeroaselor influenţe exercitate de-a lungul timpului: greacă, neogreacă, slavonă, turcă, poloneză, maghiară, latină, germană, rusă, franceză, italiană şi, în ultimii ani, engleză.

Dacă în ceea ce priveşte celelalte influenţe exercitate asupra limbii române literare părerile sunt împărţite, în ceea ce priveşte influenţa franceză majoritatea opiniilor converg spre sublinierea importanţei ei pentru modernizarea și occidentalizarea culturii româneşti.

Vorbind despre „providenţiala influenţă franceză”, Pompiliu Eliade identifică trei curente care se completează şi se întăresc reciproc: din sud, influenţa franceză a venit împreună cu grecii fanarioţi; din răsărit, cu ruşii francizaţi de Elisabeta şi de Ecaterina a II-a iar din vest, o dată cu emigranţii Revoluţiei franceze.

Rusia a suferit o puternică influenţă franceză în secolul al XVIII-lea, încă de pe vremea lui Petru cel Mare şi continuând în timpul domniilor Elisabetei ( 1741-1762) şi a Ecaterinei a II-a (1762-1796), când manierele, ideile, şi limba  franceză au cuprins straturile înalte ale societăţii ruse.

În scrierea sa La culture française en Roumanie (1920), citat de Sultana Craia în lucrarea Francofonie şi francofilie la români, profesorul Charles Drouhet distinge trei perioade ale influenţei franceze la români:

–          1750-1830, în care, sub domniile fanariote, cultura franceză începea să fie receptată prin intermediul cărţilor şi al profesorilor;

–          1830-1870, în care ea invadează toate domeniile şi produce nu numai traduceri şi imitaţii, dar şi opere originale scrise de români în limba franceză;

–          din 1870, până la data la care este scris textul (1920), în care se dă o luptă între influenţa franceză şi cea germană.

Un obstacol de care  s-au lovit traducătorii  din secolului al XVI-lea, ca şi toţi cărturarii din veacul următor, a fost sărăcia vocabularului limbii române, numărul restrâns de sinonime şi de termeni necesari denumirii noţiunilor şi ideilor noi. În scrierile cronicarilor moldoveni şi munteni, neologisme latino-romanice apar pe  filieră polonă, rusă sau greacă.

Începând cu deceniul al doilea al secolului al XVIII-lea, odată cu instaurarea domniilor fanariote în Moldova (1711) şi Muntenia (1716), are loc o perioadă de transformare pentru limba română, după cum observă Pompiliu Eliade în studiul dedicat influenţei franceze asupra spiritului public românesc: „Vocabularul, ca şi sintaxa, se corupseseră, făcuseră limba de nerecunoscut. Multe dintre vechile cuvinte fuseseră date uitării şi le luaseră locul cuvinte greceşti, turceşti, ruseşti. Limba română de la oraşe, mai ales cea a saloanelor devenise un amestec nedefinit din toate limbile necultivate ale orientului”.

În mod paradoxal, chiar dacă regimul fanariot a fost o perioadă sumbră pentru poporul român datorită politicii fiscale excesive practicate prin subordonarea către Imperiul Otoman, multe dintre acţiunile domnitorilor au relevat intenţiile lor de modernizare a societăţii româneşti, favorizând, totodată, deschiderea către elementele culturii şi civilizaţiei occidentale.

Fanarioții, care îndeplineau funcția de traducători la Curtea Otomană, religia interzicându-le turcilor să vorbească alte limbi, au încurajat prin acţiunile lor pătrunderea elementului cultural francez în spaţiul românesc.

Fanarioţii aduceau cu ei și secretari şi preceptori francezi însărcinaţi cu educaţia copiilor lor. Aceștia erau recrutaţi, de regulă, din personalul recomandat de diplomaţii şi ambasadorii Franţei, care se aflau în legături strânse cu Poarta. Dintre aceşti oameni de încredere ai fanarioţilor, istoria a păstrat câteva nume: Jean Mille (sau Millo), ataşat pe lângă Grigore Ghica (1747), François Linchou, comerciant şi om de încredere al lui Constantin vodă Racoviţă (1741-1760), Jean Louis Carra, aflat la Iaşi pe lângă Grigore al III-lea Ghica, renumitul conte d’Hauterive şi filologul Jean Baptiste le Chevalier, ataşaţi lui Alexandru Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti.

Prin intermediul acestor vorbitori nativi, limba franceză a fost adusă la curtea domnească, dar şi în rândul boierilor români care manifestau un interes din ce în ce mai mare pentru cultura şi civilizaţia franceză.  Drept consecinţă, predarea limbii franceze a fost introdusă oficial în şcolile greceşti din Principate prin reformele iniţiate de Alexandru Ipsilanti (1776), care a deschis porţile învăţământului pentru pături sociale mai largi.

Amploarea fenomenului este surprinsă într-o notă informativă a consulatului rus din Iaşi, din 15 martie 1806, unde se precizează că: „dorinţa de a învăţa limba franceză a devenit atât de generală şi de mare în această ţară, încât pare a degenera într-o epidemie”.

Pătrunderea influenţei franceze în Principate s-a realizat şi prin intermediul publicaţiilor. Operele scriitorilor francezi, în original sau în traduceri greceşti, deţineau un loc de cinste în bibliotecile fanarioţilor şi ale boierilor. În această perioadă apar şi primele gramatici şi dicţionare ale limbii franceze. Nicolae Caragea scrie în greceşte o gramatică a limbii franceze tipărită în 1806, iar Alexandru Mavrocordat realizează primul dicţionar francez-grec şi grec-francez. Primul dicţionar  francez-român şi român-francez („Vocabular purtăreţ rumânesc-franţozesc şi franţozesc-rumânesc”) a fost redactat de Jean-Alexandre Vaillant, în 1839, fiind urmat de un al doilea, de proporţii mai mari,  aparţinând lui P. Poenaru, Fl. Aaron şi G. Hill.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, îşi fac apariţia primele traduceri ale unor cărţi franţuzeşti, realizate în mare parte de către boieri, pornind de la versiunile din limba neogreacă, pe care traducătorii le înţelegeau mai bine şi le luau drept model.

De aceea, primele încercări de traducere se caracterizează prin stângăcii în redarea textului francez, fraze greoaie, vocabular împestriţat cu grecisme şi turcisme. Pentru a-şi duce la bun sfârşit munca, aceştia foloseau calcuri şi perifraze, realizând construcţii artificiale şi adaptări eronate care, de cele multe ori, denaturau logica textului originar, îndepărtându-se tot mai mult de acesta.

În acelaşi timp, difuzarea concepţiilor iluministe promovate prin intermediul operelor unor scriitori precum Diderot, Voltaire, Rousseau, Montesquieu, a contribuit la schimbarea mentalului colectiv şi la închegarea noului ideal politic şi cultural al boierimii liberale aflate în ascensiune, fapt ce va culmina cu mişcarea revoluţionară de la 1821 şi cu înlăturarea regimului fanariot.

O altă cale de pătrundere a limbii şi culturii franceze s-a manifestat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea ca o consecinţă a evenimentelor politice petrecute în Franţa şi în primul rând a Revoluţiei din 1789. După căderea lui Napoleon şi restaurarea vechiului regim, numeroşi nobili francezi emigrează în Ţările Române. O parte dintre aceşti emigranţi se angajează profesori în casele boiereşti, făcând astfel cunoscute atât limba şi cultura franceză, cât şi ideile politice şi filozofice care pregătiseră revoluţia franceză.

Presa a avut, de asemenea, un rol important în propagarea elementelor de cultură franceză. Mulţi boieri români erau la curent cu noutăţile din plan politic şi cultural, citind ziare franceze precum: „Le Spectateur du Nord”, „Le Journal encyclopédique”, „Le journal littéraire”, „L’Almanach des Dames”, dar şi publicaţii francofone apărute în peisajul cultural românesc.

Unele neologisme franceze şi romanice, mai ales din sfera militară şi administrativă,  au pătruns în limba română prin filieră rusească. Într-o primă fază, transferul de elemente de origine franceză a fost favorizat de prezenţa ofiţerilor ruşi în Principate, în perioada războaielor ruso-turce, dar şi a consulilor ruşi la Bucureşti, care se foloseau de limba franceză în relaţiile diplomatice.

Prin filieră rusească, mai ales în vremea Regulamentului organic,  au pătruns în vocabularul limbii române elemente din terminologia franceză referitoare la organizarea militară şi administrativă, cuvinte terminate în -(ţ)ie (artilerie, cavalerie, infanterie etc.) și  -(ţ)iune (administraţiune, comisiune, constituţiune).

Influenţa franceză începută în secolul al XVIII-lea rămâne puternică pe tot parcursul secolului următor. Se promovează din ce în ce mai mult ideea înlocuirii elementelor vechi cu termenii noi care să corespundă aspiraţiilor, ideilor şi instituţiilor noi dintr-o epoca de mari prefaceri sociale, politice şi culturale. Unele împrumuturile din limba franceză au circulat alături de elementele nelatine dezvoltând dublete sinonimice care se regăsesc şi astăzi în limba literară:

–           cinste (< din sl. čĩştĩ ) – onoare (< din fr. honneur);

–          ibovnic (< din sl. ljubovĭnĭkŭ) – amant (< din fr. amant);

–          han (< din turc. han) – hotel (< din fr. hôtel);

–          jertfă (< din sl. žrŭtva) – sacrificiu (< din fr. sacrifice) etc.

În prima parte a secolului al XIX-lea, influenţa franceză devine din ce în ce mai evidentă şi datorită tinerilor intelectuali care îşi fac studiile în Franţa, unde îşi însuşesc limba franceză la sursă şi fac cunoştinţă în mod direct cu literatura şi cu ideile novatoare ale acestei ţări. Dintre tinerii care şi-a făcut studiile în Franţa, îi amintim pe Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu, Al. Odobescu. Întorşi în ţară, aceşti „bonjurişti” sau „franţuziţi”, cum erau ridiculizaţi adesea în mediile conservatoare, devin exponenţi ai influenţei franceze în cultura românească, influenţă manifestată uneori într-un mod ridicol.

Odată cu introducerea limbii franceze, s-a pus și problema înlocuirii alfabetului chirilic, folosit în societatea românească, cu cel latin. Această trecere s-a făcut mai mult cu forța, procesul de înlocuire fiind unul complicat și plin de dispute, adesea chiar aprige.

În 1858 şi 1859, Eforiile Şcolilor din Muntenia şi Moldova au decis introducerea generală, în şcoală, a alfabetului latin. În Muntenia, în anul 1860, la 8 februarie, Ion Ghica a publicat, în Monitorul oficial, ordinul prin care alfabetul latin era introdus în administraţie şi în învăţământ, din 1860 şi în Transilvania a devenit oficial şi general sistemul ortografic acceptat de Comisia filologică de la Sibiu, iar în 1862, în Moldova, a fost introdus alfabetul latin printr-un ordin dat de V. A. Urechia, ministru al Instrucţiunii.

Conform Convenției de al Paris 1858, statul român s-a numit inițial “Principatele Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei”.  Ulterior a devenit „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”, „Principatele Unite”, respectiv „Principatele Române”. Abia în 1863 se impune numele de România, când a și fost introdus alfabetul latin, ca formă oficială de scriere a limbii române, în toate provinciile româneşti.

Please follow and like us: